Demonii mei

Au existat câteva momente rele de-a lungul vieţii mele. Momente care m-au marcat. Acum, când scriu aceste rânduri, nu-mi este deloc uşor. Încerc să găsesc putere să aştern în cuvinte ce m-a durut. Mă gândesc că dacă voi scrie despre asta durerea se va ostoi, îmi voi putea exprima trăirile măcar un pic şi nu voi mai ţine totul în mine.

Totul a început când aveam 17 ani abia împliniţi.Şi o verişoară bolnavă. Bolnavă la modul grav, malformaţie la inimă şi alte chestii care îi zdruncinau sănătatea puternic. Ea, mai mare cu 4 ani decât mine. În urma unor complicaţii, intră în comă, doctorii spun parinţilor că are şanse 3% să supravieţuiască. Şi totuşi trăieşte, rămâne paralizată cu jumătate de corp, dar totuşi în viaţă. M-am oprit din scris de vreo 4,5 ori până acum, mă năpădesc lacrimile şi le simt până în gât.

În aceeaşi perioada, tatăl ei, adică unchiul meu, bolnav de diabet, se simte din ce în ce mai rău. Moare exact în ziua în care verişoara mea bolnavă este externată şi se întorcea de la Bucureşti.

Ea, mereu veselă, glumeaţă şi frumoasă..este complet schimbată. Abia merge, mănâncă puţin, slăbeşte, are un comportament diferit. O motivează doar iubitul ei. Şi faptul că vrea să termine facultatea şi un master. Vrea chiar să lucreze! Am văzut cu ochii mei cât de mult poate schimba pe cineva boala. Câtă suferinţă, lacrimi şi durere poate să aducă. Urmează recuperarea, multe medicamente, vizite la spital, totul se desfăşoară bine pentru următorii 3 ani. După care moare, face stop cardio respirator ..şi gata! La 24 de ani…Cred că cel mai greu moment a fost să urc până la etajul 4 la apartamentul ei şi să o vad acolo, întinsă pe o masa, în coşciug. M-am oprit de mii de ori, mi-am înghiţit lacrimiile şi am strigat pe interior. Din acea clipă m-am pus de multe ori în locul ei..şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că sunt în viaţă, că sunt sănătoasă, că am părinţii lângă mine şi sănătosi! Câte vise, câte dorinţe s-au spulberat atunci, o data cu ea. Şi câtă durere!

Acum a rămas dorul, un dor ce nu trece. Mă gândesc că acum ar fi avut 30 de ani, probabil ar fi fost măritată, ar fi avut un copil sau doi, ne-am fi vizitat, am fi vorbit la telefon şi ne-am fi bucurat una de compania şi prietenia celeilalte. Regret că nu i-am spus cât de mult o iubesc, acum mi-au ramas doar amintirile frumoase alături de ea. În copilărie o admiram mult în tăcere, o imitam şi priveam cu jind la felul ei de-a fi.

Totul ar fi fost cât de cât ok, dacă s-ar fi terminat aici. Dar nu, soarta e cruntă şi îşi continuă drumul! La 3 ani după moartea verişoarei, mama ei (adică mătuşa mea) face un accident cerebral şi rămâne paralizată. Alt chin, altă durere! Cine s-ar fi gândit să păţească aşa ceva o femeie la 45 de ani? O femeie care acum e complet schimbată, slabă, vorbeşte puţin, ia o grămadă de pastile, face exerciţii de recuperare, trăieşte dintr-o pensie micuţă şi îşi duce existenţa aşa cum poate mai bine. Mă bucur că încă e în viaţă, o vizitez, vorbim, ne întâlnim cât de des putem. Dar ce poţi să-i spui unei femei care a trecut prin atâtea. Cum îi explici că aşa a fost să fie? Pe ce să dau vina? Cum să-i alin suferinţa?

Evenimentele astea m-au marcat. Am capătat o frică ciudată faţă de moarte, de orice boală, nu suport să aud vorbindu-se de cancer, leucemie, oameni paralizaţi şi alte boli grave. Trăiesc cu teama că s-ar mai putea întâmpla ceva rău cuiva cunoscut de mine. Trăiesc cu teama că părinţii mei ar putea păţi ceva rău. Sau că eu aş putea păţi ceva..mă sperii la orice telefon primit la ore nepotrivite, tresar la orice chestie neaşteptată, mă sperii în timp ce dorm, începe să-mi bată inima tare, mă panichez.

Acum am învăţat să trăiesc aşa, cu teamă, cu regrete, suferinţă şi dor. Plâng când simt că se adună toate pe capul meu, plâng când nu văd soarele răsărind în viaţa mea, plâng când citesc o carte sau văd un film trist. Dar încerc să-mi exprim durerea şi temerile cât mai puţin, le ascund undeva în sertarele sufletului şi minţii mele. Deşi am impresia că-mi fac singură rău, ele sapă neîncetat adânc în mine. Ştiu că trebuie să scap de ele, dar nu ştiu foarte bine cum!

Mă lupt cu demonii mei.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s