Cum l-am cunoscut pe S. (2)

Într-una din discuțiile noastre timpurii , S. mi-a recomandat o carte. Pe care recunosc că am citit-o repede, în vreo 2 zile.  Bună carte. Aproape de perfecțiune, dacă există așa ceva. O să vă povestesc cândva despre ea. Dar nu acum pentru că n-am timp mult. Ideea e că S. insista. Vroia să ieșim. Acum câteva săptămâni m-a acostat virtual, pe la 12 noaptea . I-am spus că mă mai gandesc . I-am dat numărul de telefon, să nu creadă că am ceva cu el..și m-am culcat. În gândul meu imi promisesem să-i accept următoarea invitație, dacă va mai fi vreuna. Măcar așa, de curiozitate să accept.

Și peste o săptămână,  hop din nou. Când ieșim? La ce oră? Unde?  Wow, demult nu mai întâlnisem pe cineva așa insistent. Îmi plăcea, recunosc. Mai rar atâta insistență și dorință. Altul se lăsa păgubaș, corect? Așa că am acceptat. Ce a urmat, în episodul următor.

PS: Ultima piesă , de la el :

Mă simt

ca un copil mic care și-a pierdut jucăria preferată. Stau îmbufnată și nu-mi găsesc locul. Plouă și mi-e dor de o călătorie.  Deși e abia marți, mă gândesc la weekend . Sâmbătă – 19 mai e Noaptea muzeelor! Bună idee pentru o plimbare ‘culturala’ , dar și aglomerația va fi pe măsură. A. zice să mergem la Peleș. Maybe. Voi ce planuri aveți?

Fatal

„Pisi” mi-este bună prietenă. Dar asta nu mă împiedică să zic că-i (cam) pițipoancă. Cel puțin așa vrea să pară. E masca de femeie frivolă, care o face irezistibilă, un pic ușoară, un început de femeia fatală. La 29 de ani. Dacă o întrebi, îți spune că nu se va mărita niciodată, că n-o să aibă copii și că o să moară tânără. Un fel de Marilyn Monroe fară soț. În mod ciudat, e inocentă pentru vârsta ei – crede toate poveștile bărbaților, le ia apărarea dacă este cazul și plânge ca proasta când e înșelată/părăsită. Deși spune multe, sunt convinsă că în sinea ei visează la un prinț pe cal alb, care să o facă fericită. Își schimbă părerile rapid, în funcție de situație. Dacă are un iubit, brusc o să viseze la nepoței pentru maică-sa, la rochie albă și un soț. Instabilă, nu?

Dar eu o iubesc așa cum e, cu bune și cu rele, căci e prietena mea. Da (știu ) prietenii ni-i alegem , iar eu am ales-o pe ea. Când pot îi mai dau câte un sfat. Măcar atât.

Zilele trecute mă sună. Dacă am vreo fustă mai decentă, pentru un interviu. Ea are doar rochițe de club, colorate, scurte și cu brizbrizuri. Îi răspund că da, se rezolvă, să vină la o probă. Ieri s-a înființat la ușa mea, cu o mină obosită. Că a umblat prin tot orașul după o fusta și că nimic nu-i place. Ba sunt prea lungi, ba sunt mici, mari , prea colorate, greșit croite. O încurajez. Îi e sete, spune că-i prea cald la mine. Îi ofer apă și-i arăt pretendentele pentru titlul de Rochia și Fusta interviului . Probează câte ceva, se arătă mai mult decât încântată. Bine că-i gratis, nu? Alege 2 articole și-mi spune că mi le înapoiază vineri.

Din păcate, nu precizează nicăieri că vor fi pătate. De cafea. Și că ma iubește mult. Și să nu mă supăr.

Cum l-am cunoscut pe S. (1)

Îmi rotesc capul, beau puțină apă și caut o poziție mai bună. Urăsc scaunele. Așa rigide, fără suflet. Citesc ultimele noutăți. Nimic interesant. Am câteva mailuri, printre care și unul de la un tip necunoscut. Încă. E un amic virtual, misterios dar în același timp atrăgător. Of, ce sa fac , iubesc misterul. Îmi place când cineva se joacă cu mintea mea, supunându-mă la teste fără răspuns corect. Femeilor le place misterul? I bet so! Ne atrage ca un magnet. Chestiile materiale sunt deja depășite, pe când puțin mister, ne incită.

Cum spuneam, S.  mă întreabă ce mai fac, care mai e viața mea. Well, same things. Vrea să ieșim, să ne cunoaștem. Îi răspund că nu-mi stă în fire să ies cu necunoscuți. Că e penibil să împarți o masă cu o persoană necunoscută, în timp ce te prefaci că deja o cunoști, că sunteți amici/iubiți etc. .  Îmi spune că el nu vede nimic ciudat în asta, că-i place să cunoască persoane noi. Citez „Poate o prietenie, poate mai mult.” Îi spun să nu aibă așteptări prea mari, că sunt o mediocră în toate sensurile cuvântului. Râde, nu-l deranjează ce-i spun.

Damn, am treabă de făcut. Îi promit că o să ne cunoaștem. Cândva.

Așa trebuie

De ce unii oameni sunt atât de încăpățânați? De ce? Măcar de ar fi ceva productiv, înălțător . Dar nu, e vorba doar de o încâpățânare din aceea prosteasca, de copil răsfățat, care vrea totul acum, nu peste o oră sau două. Vrea ceva cu orice preț. Ce am făcut să merit asta? Trebuie să rup relația asta de amiciție, pentru că mă termină atâta prostie . Dacă nu m-ar târî și pe mine dupa ea, ar fi ok..dar nu e așa. Mâine trebuie eu să mă trezesc la 7:30 că așa vrea ea, că așa pare corect. Citez : „Vine majoritatea, am fost invitate și trebuie să fim prezente!” …”Da..dar nimanui n-o sa-i pese de noi, o să stăm plictisite ascultând ce debitează o doamnă sau un domn.” Nu mai vreau să fac ceva pentru că așa trebuie, pentru că așa cere eticheta și societatea. Nu, vreau să fac ce simt. Și atât.  Of Pandora, of. Ce am facut să merit asta? Ce?

Și mă mai deranjează oamenii care se cred perfecți. Munca lor e mai bună ca a altora, proiectele lor sunt mai bune, ei muncesc mai mult și alții deloc..Cum naiba? Chiar asa? Ei uite că nu. Noi restul nu ne lăudăm, nu ne plângem de milă. Stăm cuminți în banca noastră, așteptând apreciere din partea altora..și atât.

el

Îmi mângâia părul, glumea cu mine și mă făcea să simt iubire. Era o joacă de copii, dar totuși ceva serios. Mă strângea la pieptul lui și mă făcea să mă simt unică . Și il iubeam, vroiam să fie pentru totdeauna. Atunci m-am simțit iubită pentru prima dată. Eram fericită, cum încă sunt . Îmi aduc aminte cu nostalgie de vremurile trecute, când lumea întreagă părea a mea din pricina unui sărut.  Pandora era o pisicuță blândă, care torcea la sânul stăpânului iubitor. Copilării? Unii ar spune că da, dar fiecare moment e unic.

Amintirile rămân undeva, suspendate pentru totdeauna . Deși ne vom transforma în picături de ploaie și vom ajunge într-un mare ocean, trebuie sa nu uităm, cândva am fost o picătură.